Articol apărut în Adevărul / Bucureşti / 25 august 2005 /

Nr.4710 din 25 August 2005

Femeia cu chibriturile

De la varsta de 10 ani colectioneaza cutii de chibrituri. Pana acum a strans in jur de doua mii, dintre care jumatate sunt romanesti, iar patru sute unguresti. A deschis si un site pe Internet, unde poate fi admirata intreaga colectie. Despre aceasta pasiune mai putin obisnuita ne-a spus mai multe chiar colectionarul, Dorotea Momir.

- De unde pasiunea pentru chibrituri?

- Primele doua cutii de chibrituri le-am colectionat la varsta de zece ani, pur si simplu din intamplare. La scurta vreme dupa vizionarea filmelor "Cartierul veseliei" si "Harap Alb", am vazut o cutie pe care era lipita o eticheta cu numele acestor filme. Am observat ca exista cutii de chibrituri, ca au diferite imagini cu o anumita tema. Am ramas fascinata. Apoi totul a venit de la sine. Pot spune ca am ajuns sa fiu o "vanatoare" de cutii nou aparute pana in prezent. Ultima cutie am cumparat-o acum doua saptamani.

- Aveti vreo intamplare deosebita de povestit?

- Sunt foarte multe, dar ma voi opri la cea mai haioasa. Recent, una din cutiile din colectie, din strainatate, pur si simplu am furat-o, pentru ca nu eram sigura ca pot s-o obtin altfel. Mai este de adaugat si faptul ca imi era groaznic de rusine, dar de multe ori ma aplecam sa culeg de jos cate un exemplar care nu-l aveam, chiar si din noroi daca era cazul.

- Exista vreun club al colectionarilor de chibrituri?

- Exista colectionari si cluburi, atat in Romania, dar mai ales in strainatate. Se pare ca in Romania suntem aproximativ 30 de colectionari. Dar lipsa fondurilor, a unor sponsori pentru realizarea de intalniri, de amenajare a unor expozitii, de popularizare a acestui hobby, fac sa nu se auda de noi. Abia acum o luna si ceva am aflat ca mai exista si alti colectionari in Romania. Si spre surprinderea mea, am vazut apoi ca exista si o "armata " intreaga de colectionari in intreaga lume, si care, pe deasupra, au si site-uri realizate.

- Si dumneavoastra aveti un site ...

- Cand m-am apucat sa fac site-ul nu aveam cunostinta de alti colectionari. Nu vazusem nici un site pana atunci. Cautasem doar pe portalurile din Romania si Ungaria. Momentan, site-ul se prezinta ca o colectie de cutii de chibrituri fabricate in Romania. Acum lucrez la varianta a doua, de corectare a greselilor si de completare cu alte piese romanesti, dar cu timpul doresc sa-l completez si cu piesele straine, intr-un meniu separat. Vor fi structurate pe tari de provenienta si pe teme.

- Ce intentionati sa faceti in viitor?

- M-am hotarat sa culeg date despre fosta Fabrica de Chibrituri din Timisoara. Am inceput sa caut informatii despre oamenii care au lucrat acolo. Ma voi intalni cu oameni care sa-mi povesteasca cate ceva despre fosta fabrica. Toate acestea se vor concretiza intr-un material, pe care domnul Zamfir Pop, secretarul Gruparii Filumenistilor din Romania, il va completa, il va redacta, si il vom publica.

- Ce sfaturi le-ati da unor posibili colectionari?

- Ceea ce pot spune este ca nu ajunge sa adunam cutiile de chibrituri, ci trebuie sa aflam si informatiile pe care le prezinta, indiferent de tema si de tara de provenienta. Abia atunci poti spune ca esti un colectionar. E nevoie si de pasiunea a ceea ce faci. Apoi, se impune ca un colectionar sa cunoasca si termenii de specialitate din domeniu, cum ar fi filumenie, filumenist, fise de cutii de chibrituri, fise de plicuri de chibrituri. Acestea sunt cuvinte mai rar auzite, dar, absolut necesare pentru lucrul in interiorul "lumii filumenistilor".

Geneza unui hobby ciudat
Această pasiune a fost pentru prima dată exploatată de către un farmacist dintr-un orăşel aflat în centrul Angliei, în aprilie 1827. Pe numele său John Walker, acesta a încetăţenit obiceiul de a lipi etichete pe cutiile de chibrituri. În acest fel, Walker a pus bazele unei pasiuni ce avea să se răspândească în toată lumea, dar, din nefericire, mai puţin în România. Eticheta pe care a lipit-o pentru prima dată Walker avea mărimea 60x40 mm şi avea inscripţionat textul : WALKER’S FRICTION MATCHES 100 Matches Price ONE SHILLING. Din nefericire, în ţara noastră, filumenia este privită diferit faţă de surorile sale, filatelia sau cartofilia, în sensul că ultimele două pasiuni sunt imediat asimilate aristocraţiei şi unei clase sociale foarte înalte. În vreme ce filumenia nu este neapărat asociată ca fiind hobby-ul unor persoane extrem de bine poziţionate, din punct de vedere social. Prin urmare, din cauza acestei concepţii greşite, în România nu există prea mulţi filumenişti. În alte ţări, această pasiune este una foarte în vogă, existând foarte multe asociaţii, cluburi, grupările filumeniştilor. Există chiar şi muzee ale filumeniei.

România are o singură asociaţie
„Gruparea filumeniştilor“ din România este singura organizaţie de renume din ţara noastră în acest domeniu. „Gruparea“ este afiliată la British Matchbox Label & Booklet Society, AMCCS -Australia, Phillu- Quebec- Canada. De asemenea, asociaţia colaborează cu alte asociaţii din domeniu din ţări ca Germania, Franţa, Belgia, Slovacia, Cehia, Polonia, Rusia, Thailanda, Statele Unite ale Americii şi Africa de Sud. Gruparea Filumeniştilor Români (GFR) a fost înfiinţată în Turda şi este coordonată de Zamfir Pop. GFR organizează expoziţii şi şedinţe de schimb pentru membrii săi. Ba mai mult, are un proiect grandios, denumit generic „Philumeland“. Proiectul vizează construirea unui complex imobiliar cu patru nivele pentru a adăposti un muzeu al chibritului, un bar, o editură şi sala de întrunire şi expoziţii permanente, precum şi un mic observator astronomic. Filumeniştii români au organizat, în ultimii ani, zeci de expoziţii unde au prezentat colecţiile. Ei aranjează exponatele pe diferite criterii. Astfel, sunt realizate colecţii tematice (animale, flori, automobile etc.), ale unor perioade istorice (perioada interbelică sau era comunistă) sau colecţii naţionale. Cele mai importante expoziţii au fost organizate în Turda (Cunoaşterea între popoare - garanţia păcii - 1986, România Pitorească - 1988, Etnografie prin filumenie -1990, Cherchez la femme... pe cutia de chibrituri - 1998, Personalităţi ale culturii - 2002), Drobeta Turnu Severin (Flora şi fauna alpină - 1989), Cluj (Pictura naivă din Iugoslavia - 1997, Istoria automobilelelor - 1998, Personalităţi - 2000) şi Şimleul Silvaniei (Ecofilumenia - 2004).

Centrul de la Timişoara
Un alt centru important al filumeniştilor români este Timişoara. Aici se află una dintre cele mai impresionante colecţii de cutii de chibrituri din ţară şi aparţine Doroteei Momir. Colecţionara a expus o parte din piesele adunate pe parcursul anilor şi pe Internet. Colecţia ei, după mai bine de 40 de ani de muncă colecţionară, numără peste 4.000 de piese şi este împărţită tematic. Dorotea Momir a făcut din pasiune un cult. Pe site-ul său de prezentare, aceasta explică curioşilor cum a ajuns filumenistă şi mai ales ce a atras-o la acest hobby. „Ca oricărui copil, mi-a plăcut să mă joc cu chibriturile, chiar cu focul! Întotdeauna m-a fascinat flacăra de chibrit,flacăra focului, în general“, îşi începe Dorotea Momir incursiunea în pasiunea vieţii sale. Aceasta îşi aduce aminte că stătea ore în şir privind focul din soba bunicii sale, iar atunci când nu era supravegheată de părinţi sau de bunici, aprindea zeci de chibrituri, beţe de lemne. Cu toate acestea, Momir susţine că nu focul a fost cel care i-a deshis apetitul pentru a colecţiona cutii de chibrituri, ci o întâmplare. Momir povesteşte că, la primele cutii de chibrituri strânse avea doar 10 ani, în 1965, şi le-a strâns deoarece, după ce a fost la film cu învăţătoarea, a găsit două cutii care aveau etichete exact cu numele filmelor pe care le văzuse. Prima a fost „Cartierul veseliei“, iar după ceva timp a obţinut şi „De-aş fi Harap-Alb“. Potrivit Doroteei Momir, acela a fost momentul în care pasiunea sa a luat naştere. După acest moment, Momir prindea informaţiile ca un burete. Citea tot ceea ce apărea despre asta, studia mult, şi primea tot felul de cutii de la cunoscuţii care îi ştiau pasiunea. Femeia spune că, în copilărie mai colecţiona şi şerveţele, vederi, timbre, calendare de buzunar şi, chiar şi brichete. Numai că, pasiunea pentru etichetele de cutii de chibrituri a fost mai puternică decât celelalte. Le-a învins, la fel cum a învins şi timpul. Asta pentru că, după mai bine de 40 de ani, Momir mai colecţionează cutii de chibrituri, iar pasiunea sa pentru a învăţa şi a şti cât mai multe despre asta nu s-a ostoit. Momir spune că atunci când îşi priveşte colecţia simte o imensă bucurie. Îşi iubeşte fiecare piesă. Şi nu s-ar plictisi nici dacă ar petrece o zi întreagă în compania colecţiei sale, vreo 2.500 piese româneşti şi peste 1.000 din alte ţări. Momir îşi încheie discursul sau destăinuirile de pe site-ul său astfel: „Valoarea colecţiei mele consider că o defineşte faptul că am piese fabricate la noi în ţară de-a lungul anilor, la fabricile de chibrituri de la Timişoara, Bucureşti, Brăila, Gherla, fabrici care şi-au închis de mult porţile, producţia actuală făcându-se exclusiv în străinătate“. 

România nu mai produce chibrituri 
Deşi au existat mai multe fabrici de chibrituri de-a lungul timpului în ţara noastră, astăzi niciuna dintre aceste istorice fabrici nu mai „trăieşte“. Una câte una, toate şi-au închis porţile. Cea mai veche fabrică a luat naştere la Iaşi, în 1878. Dar industria a început să fie dezvoltată la Bucureşti, un an mai târziu, cu ajutorul francezului Gobart, care a construit o mică fabrică de chibrituri la Filaret. Printr-un act normativ emis în 1886, cele trei fabrici existente la acea vreme, două în Bucureşti la Filaret şi Cotroceni şi una la Bucium, Iaşi, au fuzionat. Un an mai târziu, fabricile au fost cumpărate de stat, iar administraţia lor a fost trecută în sarcina Regiei monopolurilor. După Unirea din 1918, fabricile din Bucureşti (Filaret) şi cea de la Timişoara. Anul 1963 a fost însă fatidic pentru activitatea fabricii din Timişoara, iar anul 2000 pentru cea din Capitală. În anul 1962, a început transferul utilajelor fabricii de la Timişoara, la Brăila, aici luând fiinţă o nouă fabrică de chibrituri modernizată din România. Momentan, nici această fabrică nu mai produce chibrituri. O altă fabrică, cea de la Gherla, situată în judeţul Cluj, a funcţionat, începând din anul 1984, până recent. Utilajele şi procesul de producţie au fost cumpărate de la o fabrică de chibrituri din China. Contractul de cumpărare a fabricii a fost semnat în anul 1982, iar producţia efectivă a început la 23 august 1984. În ultima treime a secolului al XIX-lea, când în Europa Occidentală începuse procesul de trecere a capitalismului la stadiul monopolist, în Banat şi Transilvania continuă dezvoltarea industriei capitaliste, se dezvoltă burghezia şi proletariatul industrial. Ardeal sunt considerate fabrici din România. După acestea, unităţile s-au închis rând pe rând. Cea de la Cluj s-a închis prin 1931, în urma unui incendiu. După cel de-al Doilea Război Mondial, doar două fabrici mai produceau, cea de la Bucureşti (Filaret) şi cea de la Timişoara. Anul 1963 a fost însă fatidic pentru activitatea fabricii din Timişoara, iar anul 2000 pentru cea din Capitală. În anul 1962, a început transferul utilajelor fabricii de la Timişoara, la Brăila, aici luând fiinţă o nouă fabrică de chibrituri modernizată din România. Momentan, nici această fabrică nu mai produce chibrituri. O altă fabrică, cea de la Gherla, situată în judeţul Cluj, a funcţionat, începând din anul 1984, până recent. Utilajele şi procesul de producţie au fost cumpărate de la o fabrică de chibrituri din China. Contractul de cumpărare a fabricii a fost semnat în anul 1982, iar producţia efectivă a început la 23 august 1984. În ultima treime a secolului al XIX-lea, când în Europa Occidentală începuse procesul de trecere a capitalismului la stadiul monopolist, în Banat şi Transilvania continuă dezvoltarea industriei capitaliste, se dezvoltă burghezia şi proletariatul industrial. 

Copiii lucrau 12 ore pe zi 
La Fabrica de chibrituri din Timişoara copiii lucrau câte 12 ore pe zi, iar 45% din ei erau repartizaţi tocmai la acele munci la care legile din 1872 şi 1885 interziceau angajarea muncitorilor sub 16 ani. Totodată, mijloacele folosite de capitalişti pentru accelerarea ritmului de muncă erau extrem de brutale. Muncitorii erau bătuţi, amendaţi, concediaţi sau trecuţi într-un sector de muncă mai greu, dacă nu realizau, la timpul stabilit de patron, normă de producţie. Astfel, 40% din bărbaţi, 32% din femei şi 27% din copii sufereau diferite boli profesionale contractate în fabrică. Greutăţ ilor cauzate de condiţiile neigienice de locuit, de lipsa unei cantităţi suficiente de apă potabilă, de numărul mare de boli li sa adăugat şi salariul de mizerie al muncitorilor. Salariile muncitorilor erau foarte mici, iar cele ale femeilor şi copiilor erau de-a dreptul de batjocură. În timp ce bărbaţii obţineau un salariu mediu pe zi de 2,50 coroane, muncitoarele câştigau numai 1,65, iar adolescenţii numai 1,18 coroane, deşi aceştia erau cei care munceau în cele mai nocive sectoare. Întreprinderea „Tehnolemn“ a fost rezultatul naţionalizării, în 1948, a mai multor ateliere particulare de tâmplărie, precum şi a comasării acesteia, în anul 1962, cu „Fabrica de chibrituri“. Ulterior, s-au făcut importante investiţii destinate dezvoltării şi reutilării întreprinderii. S-au construit o uscătorie artificială şi alte noi clădiri. De asemenea, au fost retehnologizate secţia de mobilă, hala de fabricaţie care a permis organizarea fluxului tehnologic linear la secţia rechizite şcolare. În anul 1969, s-a terminat noua secţie de rechizite, compusă dintr-o hală industrială modernă, au fost mecanizate operaţiunile de transport. În 1963, a încetat fabricarea chibriturilor, secţia respectivă s-a reprofilat pentru producţia de scaune pliante, destinate în exclusivitate exportului. Clădirea vechii fabrici mai există şi azi, pe malul râului Bega, în zona numită Iosefin, coşul fabricii fiind intact. Tronează parcă în amintirea a tot ce a reprezentat odată. "